Ce credeau pionierii adventişti

Joseph H Waggoner: 1820-1889

(tatăl lui E.J.Waggoner)

Doctrina Trinităţii Subminează Ispăşirea

Fără îndoială că pentru mulţi va părea ca lipsit de respect să vorbim astfel despre doctrina trinităţii. Dar noi credem că ei vor privi subiectul într-o lumină diferită dacă vor examina într-un mod clam şi sincer argumentele pe care le vom prezenta. Noi ştim că scriem având cele mai adânci sentimente de respect faţă de Scriptură şi cu cea mai înaltă stimă pentru fiecare doctrină şi adevăr al Scripturii. Însă respectul pentru Scriptură nu presupune respect pentru opiniile oamenilor faţă de Scriptură.

Nu este scopul nostru de a prezenta vreun argument în plus asupra doctrinei trinităţii, afară de cele ce sunt necesare subiectului pe care îl analizăm, şi anume cel al ispăşirii. Iar noi suntem dispuşi, pe deplin dispuşi, să lăsăm concluzia problemei în seama cititorilor noştrii, în speranţa că vor face un efort în a-şi depăşi prejudecăţile, dacă din nefericire ar avea aşa ceva. Punctele în care nu sunt consecvenţi trinitarienii, pe care le vom aborda cu scopul de a elibera doctrina despre ispăşire de reproşurile care i-au fost aduse atât de mult timp, sunt însăşi consecinţele ce decurg din sistemul lor teologic. Indiferent cât de abili ar fi scriitorii la care ne gândim, ei nu se pot elibera de inconsecvenţe fără a-şi corecta doctrina.

Mulţi teologi chiar cred că ispăşirea, în ceea ce priveşte măreţia şi eficacitatea ei, este legată de doctrina trinităţii. Dar nu putem vedea legătura dintre cele două. Dimpotrivă, apărătorii acestei doctrine ajung chiar în situaţia dificilă pe care doreau atât de mult s-o evite. Dificultatea lor constă în următoarele: ei consideră negarea trinităţii ca fiind negarea divinităţii lui Hristos. Dacă ar fi aşa, ar trebui să ne agăţăm de doctrina trinităţii cu toate puterile, dar nu este cazul. Cei care au citit comentariile noastre asupra morţii Fiului lui Dumnezeu, ştiu că noi credem hotărât în divinitatea lui Hristos; dar nu putem accepta ideea trinităţii după cum este susţinută de trinitarieni, fără a renunţa la ideea noastră asupra măreţiei sacrificiului făcut pentru răscumpărarea noastră.

Iar aici este demonstrat cât de admirabil se întâlnesc în cadrul teologiei cele mai răspândite două extreme. Cei mai eminenţi trinitarieni şi cei mai slabi unitarieni se întâlnesc şi sunt perfect de acord în privinţa morţii lui Hristos – credinţa ambilor se sprijină pe socinianism. Unitarienii cred că Hristos a fost un profet şi un învăţător inspirat, dar numai uman; de aceea moartea Sa se constituie numai în aceea a unui trup omenesc. Trinitarienii insistă că termenul „Hristos” cuprinde două naturi distincte şi separate: una care a fost numai umană; cealaltă, a doua persoană din trinitate, care a locuit în trup de carne pentru o scurtă perioadă, dar căreia îi era imposibil să sufere sau să moară; că Hristos care a murit a fost numai natura umană în care a locuit divinitatea.

Ambele părţi au o jertfă umană şi nimic mai mult. Nu contează cât de preamărit a fost Fiul pre-existent; indiferent cât de glorios, cât de atotputernic şi chiar veşnic; dacă a murit numai partea umană, sacrificiul a fost în exclusivitate omenesc. Şi în ceea ce priveşte moartea intermediară a lui Hristos, aceasta este socinianism. În felul acesta remarca este îndreptăţită, şi anume, că doctrina trinităţii depreciază ispăşirea, lăsându-i ca bază numai o jertfă umană. Câteva citate vor demonstra corectitudinea acestei afirmaţii. (J.H.Waggoner, 1884, „Ispăşirea în Lumina Naturii şi a Descoperirii”, pag.164, 165).

Avem încredinţarea că am demonstrat pentru convingerea fiecăruia dintre acei care „tremură înaintea cuvântului” Domnului, că Fiul lui Dumnezeu, care era la început, prin care au fost făcute lumile, a suferit moartea pentru noi; declaraţiile des repetate de scriitorii teologi, potrivit cărora a murit numai un trup uman sunt, potrivit Scripturii, dovedite ca neadevărate. Aceşti scriitori iau doctrina trinităţii ca bază şi presupun că Hristos este a doua persoană în trinitate şi că nu putea muri. Din nou, ei presupun că moartea nu este o încetare a vieţii; şi, între cele două presupuneri nescripturistice, se implică pe ei înşişi în numeroase dificultăţi şi încarcă doctrina ispăşirii cu contradicţii lipsite de sens. Nu ne vom aşeza în opoziţie cu opiniile religioase ale oricărei categorii de oameni dacă nu este necesar, ci numai pentru a elibera doctrina ispăşirii de consecinţele acestor presupuneri suntem obligaţi să notăm câteva dintre argumentele proieminente aduse în favoarea doctrinei trinităţii.

În „Manualul Ispăşirii”, 1 Ioan 5:20 este citat ca şi conţinând dovada unei trinităţi şi a Divinităţii Supreme a lui Hristos. Acolo se pretinde că El este numit „adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică”. Întregul verset sună astfel: „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu vine, şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe El care este adevărat, şi noi suntem în El care este adevărat, chiar în Fiul Său Isus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică”. O persoană trebuie să fie puternic legată de o teorie, pentru a citi acest verset şi să nu vadă deosebirea evidentă dintre adevăratul Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. „Noi suntem în El care este adevărat”. Cum? „În Fiul Său Isus Hristos”. Deosebirea dintre Hristos şi adevăratul Dumnezeu este în mod clar arătată chiar în cuvintele Mântuitorului din Ioan 17:3: „Pentru ca ei să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimit Tu.”

Mai multă polemică se dezlănţuie asupra versetului din Isaia 9:6, atunci când este citat ca sprijinind trinitatea, verset pe care l-am citat mai înainte ca referindu-se la Marele nostru Preot care Şi-a vărsat sângele pentru noi. Apărătorii acestei teorii vor spune că versetul face referire la o trinitate pentru că Hristos este numit „veşnicul Părinte”. Dar, pentru acest motiv, şi din alte motive, noi afirmăm că versetul nu face nici o referire la trinitate. Este Hristos Tatăl în trinitate? Dacă acesta este adevărul, atunci cine este Fiul? Sau dacă El este atât Tatăl cât şi Fiul atunci cum poate fi o trinitate? Căci o trinitate presupune trei persoane.

Pentru a recunoaşte o trinitate, deosebirea dintre Tatăl şi Fiul trebuie menţiunută. Hristos este numit „a doua persoană din trinitate”; dar dacă acest text demonstrează existenţa unei trinităţi, sau se referă la aşa ceva, atunci versetul demonstrează că El este nu cea de-a doua persoană, ci prima. Iar dacă El este prima persoană, atunci cine este cea de-a doua? Este limpede că acest text nu susţine o asemenea doctrină. (J.H.Waggoner, 1884, „Ispăşirea în Lumina Naturii şi a Descoperirii, pag.167, 169).

Aşa cum am remarcat înainte, marea greşeală a trinitarienilor în argumentaţia asupra acestui subiect este următoarea: ei nu fac nici o deosebire între negarea trinităţii şi negarea divinităţii lui Hristos. Ei văd numai cele două extreme între care se află adevărul; iar ei consideră fiecare referinţă la pre-existenţa lui Hristos ca o dovadă în sprijinul trinităţii. Scriptura mărturiseşte în mod lămurit despre pre-existenţa lui Hristos şi despre divinitatea Sa; însă păstrează o desăvârşită tăcere în ceea ce priveşte trinitatea.

Declaraţia potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu nu putea muri este tot atât de departe de învăţăturile Bibliei ca lumina de întuneric. Şi dacă i-am întreba pe trinitarieni, căreia dintre cele două naturi îi datorăm salvarea? Răspunsul trebuie să fie desigur: „aceleia care a murit sau şi-a vărsat sângele pentru noi” căci „noi avem răscumpărarea prin sângele Său.” Atunci, este evident că dacă numai natura umană a murit Răscumpărătorul nostru este numai uman, iar divinul Fiu al lui Dumnezeu nu a luat parte la lucrarea de răscumpărare, căci nu putea să sufere sau să moară. Cu siguranţă că avem dreptate atunci când afirmăm că doctrina trinităţii înjoseşte ispăşirea prin coborârea sacrificiului, sângelui răscumpărător la standardul inferior al socinianismului. (J.H.Waggoner, 1884, Ispăşirea în Lumina Naturii şi a Descoperirii, pag.173; se poate găsi de asemenea şi în R&H, 1 nov.1863, vol.22, pag.189)

Preexistenţa şi divinitatea Mântuitorului nostru sunt cel mai clar dovedite de acele versete care se referă la El identificându-L cu „Cuvântul”. „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El a fost la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi fără El nu a fost făcut nimic” Ioan 1:1-   Aceasta dovedeşte în mod lămurit o divinitate pre-existentă. Acelaşi autor spune din nou: „Ceea ce a fost de la început,... Cuvântul vieţii” 1 Ioan 1:1. Ceea ce Ioan numeşte „Cuvântul” în aceste pasaje, Pavel numeşte „Fiul” în Evrei 1:1-3, „Dumnezeu ... în aceste zile din urmă ne-a vorbit prin Fiul Său, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, prin care a făcut de asemenea lumile (universul); care este strălucirea slavei Lui, şi imaginea exactă a persoanei Sale, şi susţinea toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale”. Şi în alte locuri din această scrisoare, aceeaşi persoană preamărită este numită Isus Hristos. În aceste pasaje descoperim divinitatea sau „natura preaînaltă” a Domnului nostru. Într-adevăr, limbajul nu poate descrie mai clar acest adevăr; de aceea nu este necesar a cita şi alte texte pentru a demonstra aceasta, căci a fost demonstrat suficient deja.

Primul citat spune că Cuvântul era Dumnezeu, şi, de asemenea, că Cuvântul era cu Dumnezeu. Nu este nevoie de nici o dovadă în plus – căci, într-adevăr, acest citat este el însuşi suficient – cum că Cuvântul, ca Dumnezeu, nu era Dumnezeul cu care era împreună. Şi după cum nu este decât „un singur Dumnezeu”, termenul care se referă la Cuvânt trebuie să fie folosit într-un sens subordonat, ceea ce este lămurit de Pavel, care identifică această persoană pre-existentă cu Fiul lui Dumnezeu. Aceast fapt este de asemenea confirmat şi de cuvintele lui Ioan care spune că Cuvântul „era cu Tatăl”. 1 Ioan 1:2; de asemenea el spune că Cuvântul „era Fiul Său, Isus Hristos.” Vers.3.

Este normal ca Fiul să poarte numele şi titlul Tatălui Său, mai ales când Tatăl Îl face reprezentantul Său exclusiv pentru om, şi Îl îmbracă cu o asemenea putere – „prin care a făcut lumile.” Că termenul „Dumnezeu” este folosit într-un astfel de sens, este de asemenea dovedit de Pavel care, citând Psalmul 45:6,7, îl aplică la Isus. „Pe când Fiului Său, El Îi spune: „Tronul Tău, o Dumnezeule, este în veci de veci, ... de aceea Dumnezeule, chiar Dumnezeul Tău, Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de însoţitorii Tăi.” Evrei 1:8,9. Aici, titlul de Dumnezeu este aplicat Fiului, iar Dumnezeul Său L-a uns. Acesta este cel mai înalt titlu pe care-l poate purta, şi este aici evident folosit cu sensul de subordonat Tatălui Său.

Este deseori susţinut că Acest preaînălţat a venit pe pământ şi a locuit într-un trup omenesc pe care l-a părăsit în ora morţii Sale. Dar Scripturile învaţă că Acest preînălţat a fost exact aceeaşi Persoană care a murit pe cruce; şi chiar în aceasta constă imensul sacrificiu făcut pentru om – dragostea minunată a lui Dumnezeu şi bunăvoinţa singurului Său Fiu. Ioan spune: „Cuvântul vieţii”, „Cel care a fost de la început”, „care era cu Tatăl”, Cel preînălţat, Cel pre-existent, „pe care L-am auzit, pe care L-am văzut cu ochii noştri, pe care L-am privit, şi pe care L-au îmbrăţişat mâinile noastre.” 1 Ioan 1:1,2 (J.H. Waggoner, 1884, Ispăşirea în Lumina Naturii şi a Descoperirii, pag.152-154).

Întrebare: Ce este Duminica, sau ziua Domnului în general?

Răspuns: Este o zi dedicată de apostoli în onoarea sfintei Trinităţi, şi în memoria faptului că Hristos, Domnul nostru, a înviat din morţi duminica, a trimis Duhul Sfânt într-o duminică, etc.; şi de aceea este numită ziua Domnului. Mai este numită şi duminică („Sunday” în limba engleză „ziua soarelui” – n.t.) de la vechea denumire a romanilor „Dies Solis”, ziua soarelui, căruia îi era închinată. – „Douay Catechism”, pag.143. (J.H.Waggoner, 18 iulie 1854, R&H, vol.5, no.24, pag.86, par.16-18).