Studiul 12

Ideile din studiul biblic sunt scrise cu roşu

 Sabat - Păcatul împotriva Duhului Sfânt

 Textul de memorizat – “Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” (Marcu 3: 28-29).

 · Textul de mai sus se continuă astfel: “Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.”

· Aşadar, hula împotriva Duhului Sfânt reprezintă un păcat care “rămâne” pentru veşnicie, care nu poate fi iertat, un păcat care nu se mai şterge.

· Ce este hula? Dicţionarul defineşte hula ca pe o vorbă jignitoare, ofensă, injurie sau act de profanare a unui lucru sau a unei fiinţe considerate sfinte sau demne de respect deosebit.

· Prin urmare, înţelesul imediat al hulei este acela al vorbirii necuvenite despre Duhul Sfânt

· Iată de ce, înainte de intra în studiul nostru este normal să ne întrebăm: dacă acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt, de ce să mai “riscăm” să vorbim şi să studiem despre Duhul Sfânt? N-ar fi mai “cuminte” să ne ocupăm de altceva?...

· Scripturile însă vorbesc despre Duhul Sfânt, iar evitarea discuţiilor pe această temă ar însemna practic evitarea Scripturii, ceea ce nu este deloc planul lui Dumnezeu.

· Cu toate acestea, în timp ce studiem despre Duhul Sfânt, s-o facem cu dorinţa sinceră de a primi numai ce ne spune Dumnezeu prin Scripturi şi să respingem ceea ce nu vine din ele. În acest fel ne protejăm de o vorbire nepotrivită, hulitoare faţă de Duhul Sfânt.

 ... Gândul că există un păcat pe care nici crucea nu-l poate ierta ne îngrozeşte...

De aceea, acest subiect merită să fie studiat cu toată atenţia, pentru că toţi trebuie să cunoaştem acel lucru care, mai mult decât orice altceva, ne poate face vinovaţi, aşa cum spune Isus, “de un păcat veşnic” (vers. 29).

 ·  Prin urmare, în această ocazie, mai mult decât în oricare alta, va trebui să cercetăm cu atenţie fiecare gând care ni se prezintă în studiul biblic şi să-l verificăm cu Scriptura. Sperăm că nimeni nu se va supăra din cauza acestui “obicei”...

· Dar abia am început studiul că am şi găsit în ediţia de instructori o declaraţie care nu se găseşte nicăieri în Scripturi, oricât am căutat-o: “doar Trinitatea ştie cine a comis cu adevărat păcatul de neiertat”.

· Noi vom refuza să credem o declaraţie pentru care nu ni se oferă nici măcar o singură referinţă biblică din care să reiasă aşa ceva!

  

Duminică - Să-i mântuiască pe cei păcătoşi

 Aşadar, dacă prin credinţa în El suntem eliberaţi de pedeapsa veşnică şi dacă “păcatul de neiertat” conduce totuşi la această condamnare, ce poate fi “păcatul de neiertat”?

 · Lucrul acesta trebuie să-l ştie fiecare, pentru a se feri de el!...

· Dar fiindcă vorbim despre el, este bine să observăm că toţi cei ce vor fi în final osândiţi la moarte veşnică, prin însăşi condamnarea lor dovedesc că au săvârşit “păcatul de neiertat”!

· Prin urmare, orice păcat care nu şi-a găsit iertarea în Hristos este “un păcat de neiertat”!

 Luni - “Orice păcat şi orice hulă”

 · În primul rând, să reţinem cui se adresează Isus: fariseilor şi cărturarilor veniţi tocmai de la Ierusalim! (Vezi Matei 12:38 şi Marcu 3:22).

· Cine erau aceştia? Erau “teologii” din vremea aceea, cei care stabileau “doctrinele” poporului Israel, cei care le spuneau oamenilor ce să creadă şi ce să nu creadă...

· Despre ei le-a vorbit Isus ucenicilor când le-a spus:

*  „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor.” (Matei 16:6).

· Ce este acest “aluat”? Învăţătura lor:

* “Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pîinii, ci de învăţătura Fariseilor şi a Saducheilor. (v.12).

· Aşadar, contextul în care Isus face declaraţia despre păcatul de neiertat are de a face cu fariseii şi cărturarii care aveau o “învăţătură” de care ucenicii trebuiau să se ferească.

· Ce învăţătură promovau fariseii şi cărturarii în ocazia respectivă? Că Isus face minunile sale prin puterea care o primeşte de la Satana sau Beelzebul, domnul dracilor:

* Matei 12:24 “Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”

· Era adevărată această învăţătură? Pe ce se bazau conducătorii când îşi prezentau “rezumatul” studiului lor? Avea cineva curajul să-i contrazică, din moment ce erau cărturarii poporului?

· Din fericire da! Isus nu i-a lăsat pe cei prezenţi (şi nici pe noi nu ne va lăsa!) să bâjbâie prin întuneric, ci i-a înfruntat pe cărturari şi Le-a spus cu ce putere făcea minunile Sale:

* Matei 12:28 “Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.” Luca 11:20  Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi.”

· Fariseii şi cărturarii susţineau “doctrina” că minunile erau săvârşite prin puterea lui Satana, domnul dracilor. În opoziţie faţă de ei, se afla Isus cu ucenicii, care susţineau că minunile erau săvârşite prin Duhul lui Dumnezeu, deci cu “degetul lui Dumnezeu”.

· Isus a afirmat atât de clar: Ioan 14:10 “...Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.”

· În faţa unei asemenea situaţii, cei prezenţi aveau de ales în a crede ori declaraţia conducătorilor religioşi veniţi tocmai de la Ierusalim ori declaraţia lui Isus din Nazaret, “fiul tâmplarului”, care era susţinut de nişte pescari, vameşi şi păcătoşi...

· Nu exista altă alternativă, iar cele două “doctrine” erau atât de departe una de alta cât cerul de pământ!

· În această împrejurare rosteşte Isus avertizarea cea mai solemnă dintre toate, cea referitoare la păcatul împotriva Duhului Sfânt. Ce să însemne aceasta?...

 

Marţi - Păcatul de neiertat

 Păcatul de neiertat, sau păcatul împotriva Duhului Sfânt, este respingerea persistentă a luminii şi a lucrării lui Hristos pentru noi.

 · Studiul spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt este respingerea persistentă a luminii!...

· Deşi această definiţie nu este completă, este bine să ne gândim atent la ea: este o respingere persistentă, care nu are nici o logică, nici o explicaţie, nici o scuză!

· Este o decizie unilaterală şi arbitrară pe care o ia cineva de a nu accepta lumina pe care i-o dă Dumnezeu, de a nu acceptat dovezile pe care i le dă Dumnezeu, indiferent de consecinţe!

· Este actul final şi iremediabil prin care cineva îşi autodistruge simţul moral şi spiritual, devenind din acel moment irecuperabil pentru totdeauna!

· Mergând însă până la capăt cu ideea, această “respingere persistentă a luminii” înseamnă practic respingerea conştientă şi cu bună ştiinţă a autorităţii lui Dumnezeu!

· Dar să ne întoarcem la situaţia descrisă puţin mai sus, unde cărturarii şi fariseii îl învinuiesc pe Isus. De ce îi avertizează Isus despre păcatul împotriva Duhului Sfânt? Fiindcă ei se aflau exact în această situaţie!...

· Ei primiseră lumină după lumină şi dovadă după dovadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că tot ce face are “pecetea” autorităţii lui Dumnezeu, dar ei persistau în necredinţă!

· Aveau în faţa lor dovada faptului că “Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”, dar ei au hotărât să-L respingă pe Isus în ciuda dovezilor atât de clare! Făcând aceasta, practic ei îl respingeau nu doar pe Isus ci şi pe Tatăl!

· Ioan 5:23 “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.”

· Dacă până aici se mai puteau ascunde după vreun text sau “citat” din scrierile sfinte, acum erau faţă-n faţă cu o dovadă care nu mai lăsa loc decât celor două concluzii: fie îl recunosc pe Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, fie îl declară eretic şi-L condamnă la moarte! Iar ei au ales să-L condamne...

· Acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi: de-a lungul vieţii ni se oferă lumină şi dovezi cu privire la “Calea” de urmat.

· Dar dacă n-am urmat providenţa lui Dumnezeu, fiindcă ne-am găsit “scuze” şi “citate” prin care ne-am văzut de drum, El ne mai oferă o ultimă “confruntare” cu adevărul, astfel încât totul să ne devină clar şi decizia finală s-o luăm în deplină cunoştinţă de cauză.

· În funcţie de alegerea pe care o facem, ne vom găsi de partea lui Dumnezeu sau de partea vrăjmaşului... Alegerea ne aparţine!

  Miercuri - Convingerea Duhului

 Sufletul lor era închis într-o platoşă a îndreptăţirii de sine, pe care săgeţile lui Dumnezeu, ascuţite şi bine ţintite de mâinile îngerilor, nu pot s-o străpungă.

 · Aşadar, păcatul împotriva Duhului Sfânt produce efecte în cel ce păcătuieşte...

  Joi - Pocăinţa şi păcatul de neiertat

 Sunt unii membri ai bisericii care trăiesc cu teama că au comis păcatul de neiertat.

Într-un anumit sens, nici nu este greu de înţeles de ce.

 · Studiul oferă şi o “explicaţie” a motivului pentru care unii membri ai bisericii trăiesc cu teama că au comis păcatul de neiertat.

· Credem că această teamă este justificată, atâta vreme cât li se cere să creadă că Duhul Sfânt este o persoană a Trinităţii, o persoană care poate fi “supărată” foarte uşor, chiar fără să-ţi dai seama, şi astfel te poţi trezi afară din Împărăţia cerurilor fără drept de apel!

· Această învăţătură este tot atât de străină Bibliei precum este învăţătura fariseilor şi cărturarilor că Isus făcea minuni cu puterea lui Beelzebul!...

· O altă învăţătură “nebiblică” derivă din următoarea întrebare:

 Dacă păcatul de neiertat este respingerea constantă a Duhului Sfânt, de ce cineva care se teme că a comis acest păcat, cu siguranţă nu l-a comis?

 · Cu alte cuvinte, pentru “a fi siguri” că n-aţi păcătuit împotriva Duhului Sfânt, trebuie să vă “temeţi” permanent că aţi comis acest păcat!

· Iar cel care nu se “teme” că l-a comis, acela “sigur” l-a comis!!!

· Puteţi crede că apostolii au trăit în felul acesta? Puteţi crede că reformatorii au trăit în felul acesta? Puteţi crede că ei şi-au reproşat în mod “constant” un păcat pe care nu l-au făcut, tocmai pentru a fi siguri că nu l-au făcut?!

· Ce s-ar fi ales de bietul Iov, dacă ar fi acceptat această “învăţătură”? El era gata să-şi recunoască orice păcat pe care l-a făcut, dar de ce să-şi reproşeze ceva ce n-a făcut?

· Ştiţi ce este aceasta? O “vorbire” cu totul nebiblică!...

· De fapt, nici textele pe care le “indică” studiul nu spun aşa ceva... Verificaţi!

· Ce fel de “pocăinţă” este aceasta? Să accepţi vinovăţii închipuite? Să te auto condamni pentru ceva ce n-ai făcut, doar ca să fii sigur că n-ai făcut? De unde este o asemenea “învăţătură”? În Biblie sigur nu găsim aşa ceva...

· În fine, este uşor de observat că cei care doresc să ne convingă prin astfel de învăţături, urmăresc de fapt să ne inspire “teama” faţă de ceea ce autorii studiului numesc:

   “singura Persoană care ne poate conduce la pocăinţă - Duhul Sfânt!

 · Noi am căutat în Scriptură pentru a găsi aşa ceva, dar iată ce-am găsit:

 * Fapte 5:31 “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.”

* Fapte 11:18 “După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.”

* Romani 2:4 “Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”

* 2 Timotei 2:25 “să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”

 · Aşadar, Scriptura afirmă fără echivoc faptul că Dumnezeu ne dă pocăinţa. Cum? Ne arată bunătatea Sa şi ne convinge de dragostea Sa.

· Iar cea mai importată dovadă a iubirii Sale este aceasta:

 * Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

 · Dar doctrina Trinităţii neagă această declaraţie clară a Scripturii, fiindcă susţinătorii Trinităţii afirmă că Dumnezeu nu are un Fiu, ci că acesta este numai un “rol”...

 · În încheiere, considerăm că trebuie să clarificăm şi alte aspecte pe care teologii “trinitarienii” se pare că nu le observă atunci când studiază subiectul “păcatului de neiertat”:

Þ Satana este prima fiinţă care a săvârşit “păcatul de neiertat”. Ce a făcut el? Scripturile sunt clare: a respins în mod conştient autoritatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său precum şi Legea guvernării Universului.

Þ În schimb, Adam şi Eva, deşi au păcătuit, au căpătat o făgăduinţă de iertare! De ce? Fiindcă ei au fost înşelaţi spre a păcătui. Dacă ar fi păcătuit din proprie iniţiativă şi în mod deliberat, n-ar mai fi fost posibilă iertarea lor.

Þ Faraon a săvârşit “păcatul de neiertat” când a respins în mod conştient autoritatea lui Dumnezeu exercitată prin Moise, deşi până şi vrăjitorii i-au spus că “aici este degetul lui Dumnezeu”. Dar el n-a vrut să ştie!...

Þ Core, Datan şi Abiram au făcut acelaşi lucru în ciuda tuturor evidenţelor!

Þ Împăratul Saul a săvârşit păcatul când şi-a arogat mai multă “autoritate” decât i-a râduit Dumnezeu, deşi era conştient de limitele “slujbei” sale!

Þ Iuda a respins în mod conştient autoritatea Mântuitorului, deşi a avut toate ocaziile să I se supună!

Þ Anania şi Safira au desconsiderat deliberat şi conştient dovezile clare ale prezenţei lui Dumnezeu din viaţa primilor creştini, amăgindu-se singuri cu gândul că au de-a face doar cu oamenii!

Þ Papalitatea desconsideră în mod conştient şi deliberat autoritatea lui Dumnezeu prin faptul că îşi atribuie cu de la sine putere titluri şi prerogative care nu-i aparţin!

Þ Conducătorii religioşi ai prezentului resping în mod conştient şi deliberat autoritatea lui Dumnezeu prin faptul că prezintă bisericilor doctrine nebilice drept adevăr sacru!

  · Desigur, lista poate continua...

· Totuşi, noi preferăm să privim spre o altă listă, a celor consideraţi credincioşi lui Dumnezeu şi Fiului Său, Domnul Isus Hristos.

· Iar Scriptura ne prezintă o descriere a celor mai bravi urmaşi ai Mielului şi ne oferă câteva  indicii de cea mai mare importanţă! Vă lăsăm plăcerea identificării lor:

 Apocalipsa 14:1 “Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.

 Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor.

 Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

 Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.