Ce credeau pionierii adventişti

J.M.Stephenson

În ceea ce priveşte slava Sa, El este denumit Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. Să ascultăm cuvintele Sale: „Cel ce vorbeşte de la sine însuşi, caută preamărirea personală; dar cine urmăreşte preamărirea Celui ce L-a trimis, are dreptate”. „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: Huleşti!; pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu.” Ioan 10:36. „Astfel s-a manifestat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, pentru ca noi să trăim prin El. În aceasta constă dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşire pentru păcatele noastre”. 1 Ioan 4:9,10.

Ideea că a fost trimis implică faptul că Fiul lui Dumnezeu a existat înainte de trimiterea Sa. A presupune altfel ar însemna că un tată poate să-şi trimită fiul cu o misiune, înainte ca fiul să existe, ceea ce ar fi absurd. „A spune că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul într-o formă ca a noastră”, înseamnă că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura noastră; de aceea El trebuie să fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. (J.M.Stephenson, 7 noiembrie 1854, R&H, vol.6, pag.99, par.10).

Şi în ultimul rând, apropo de aceasta: care a fost originea naturii Sale, sau cu alte cuvinte, care a fost originea Fiului lui Dumnezeu. Trinitarienii admit faptul că numai pre-existenţa Sa nu demonstrează Dumnezeirea Sa veşnică şi nici legătura Sa veşnică cu Tatăl ca Fiu. Watson, un scriitor de seamă a Şcolii Trinitariene, spune: „Dacă considerăm numai pre-existenţa Sa, nu dovedim Dumnezeirea Sa, şi de aceea aceasta nu constituie o dovadă împotriva ipotezelor Ariene; dar distruge noţiunea Sociniană, că a fost numai un om.

Căci, de vreme ce nimeni nu s-a luptat pentru pre-existenţa sufletelor umane, iar dacă ar fi făcut-o, doctrina ar fi fost respinsă de propria lor conştiinţă, este limpede că dacă Hristos a existat înainte de întruparea Sa nu este numai un om, oricare ar fi fost natura Sa dovedită prin alte argumente.” Aceasta este o mărturisire sinceră, exprimată lămurit. Iar cu privire la natura Sa, a fost demonstrat că era divină; şi fiind astfel, trebuie să fi fost nemuritoare. Cu adevărat această afirmaţie este subînţeleasă; căci Cel care este Divin, trebuie să fie nemuritor.

Nu putem presupune că Hristos era muritor, deci supus morţii, căci astfel nu ar fi conceput planul de mântuire; El trebuie să fi fost, de aceea, în natura Sa originală, nemuritor

Problema pe care trebuie s-o luăm în considerare acum nu este dacă Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu era Divin sau Cea mai preamărită şi înălţată Fiinţă, Singurul acceptat de Tatăl din întregul Univers; toate acestea au fost dovedite, şi numai puţini le vor pune la îndoială; ci problema este dacă acest august Personaj este existent prinSine Însuşi şi veşnic într-un sens nelimitat, în natura şi caracterul Său preamărit, a avut o origine şi în consecinţă, un început al zilelor. Ideea de Tată şi Fiu presupune existenţa anterioară a unuia şi existenţa ulterioară a altuia.

A afirma că Fiul are aceeaşi vârstă cu Tatăl, este o palpabilă contradicţie de termeni. Este o imposibilitate naturală ca Tatăl să fie la fel de tânăr ca şi Fiul sau ca Fiul să fie tot atât de bătrân ca şi Tatăl. Dacă s-ar spune că aceşti termeni sunt folosiţi numai ca o  ilustraţie, tot trebuie să se explice de ce Tatăl foloseşte ca pe o haină titlul cel mai înalt şi termenul relaţional cel mai preţios, pentru a ilustra relaţia Sa cu Domnul, câtă vreme făcând aşa, contrazice chiar ideea care se doreşte a fi comunicată. Dacă scriitorii inspiraţi doreau să ne comunice ideea unei co-existenţe veşnice a Tatălui şi a Fiului, nu ar fi putut folosi termeni mai incompatibili ca aceştia.

Şi la toate acestea, trinitarienii au fost sensibili. Domnul Fuller, cu toate că este un trinitarian, a fost onest şi a recunoscut în încheierea lucrării sale despre poziţia de Fiu a lui Hristos, că „fiind în firea naturii, Tatăl trebuie să fie existat înaintea Fiului”. Dar admiţând aceasta, el încearcă să împace ideea Fiului care este „propriu-zis veşnic”, asemenea Tatălui; două idei cu neputinţă de reconciliat. Ideea unui Fiu veşnic reprezintă o contradicţie în sine. El trebuie de aceea să aibă o origine. Dar ce spun Scripturile? Ele vorbesc lămurit în acest punct. Apostolul Pavel afirmă, vorbind despre Hristos: „El, care este imaginea Dumnezeului nevăzut, Cel Întâi născut din fiecare făptură.” Coloseni 1:15. Reţineţi: Aceasta nu se poate referi la naşterea Sa din fecioara Maria, în Betleemul Iudeii, căci milioane de creaturi pe lumea aceasta fuseseră născute înainte de timpul acela. Cain şi Abel fuseseră născuţi cu mai mult de patru mii de ani înainte.

Următorul verset aşează naşterea Sa înaintea creaţiei tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, aceasta inclzând toate lumile, toate rangurile şi ordinele inteligenţelor, vizibile sau invizibile. „Căci prin El”. Prin Cine? Răspuns: Prin Cel dintâi născut din fiecare făptură. Pronumele „El” se referă la această Fiinţă căci este precedent. „Căci prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri, şi cele care sunt pe pământ, vizibile şi invizibile, fie tronuri sau domnii, sau principate, sau puteri; toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El”. Versetul 16. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ, vizibile sau invizibile, tronuri, domnii, principate şi puteri, incluzând evident toate ordinele inteligenţelor create.

Acum, El trebuie să se fi născut, adică, să aibă o existenţă inteligentă reală înainte de a exersa puterea creativă. Dar toate lucrările creaţiei sunt atribuite Lui, ca „Cel Întâi născut din fiecare făptură”; din acest motiv, naşterea despre care se vorbeşte aici trebuie să fi avut loc înaintea existenţei primei creaturi din cer sau de pe pământ. Pentru a fi aşa, aceasta trebuie să se refere la natura Sa Divină, sau dacă nu, atunci a avut două naturi distincte înainte de întruparea Sa, dar această idee nu este susţinută de nimeni.

Însă versetul al 17-lea ni se atrage atenţia asupra priorităţii naşterii despre care se vorbeşte aici. „Iar El este înaintea tuturor lucrurilor şi prin El se menţin toate lucrurile”. Aici pronumele „El” se referă la aceeaşi Persoană ca versetul precedent, căci aceasta îi este sensul; şi ambele se referă la „primul născut din fiecare fiinţă”. Şi în aceast verset „toate lucrurile” înaintea cărora este El, evident că sunt „toate lucrurile” despre care se afirmă în versetul anterior. Deci este lămurit pe deplin că despre natura Divină a binecuvântatului nostru Răscumpărător se vorbeşte aici; iar această natură a fost născută; şi în legătură cu aceasta se afirmă că El este „Cel întâi născut”.

Din nou, în Ioan 1:1-3,14, avem aceeaşi categorie de dovezi. „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi fără El nu a fost făcut nimic”. „La început” se referă evident la începutul seriei de evenimente descrise în aceste versete, care era creaţiunea tuturor lucrurilor.

Aceasta, oferă „Singurului născut al Tatălui” (vezi versetul 14) o existenţă inteligenţă înainte ca primul act al creaţiei să fie săvârşi, şi dovedeşte că subiectul de aici este natura Sa Divină; şi aceasta este în legătură cu crearea tuturor lucrurilor. În versetul 14, acest Cuvânt, care era „la început cu Dumnezeu”, care „era Dumnezeu”, şi prin care au fost făcute „toate lucrurile”, este declarat „Singurul născut al Tatălui”, arătând astfel că, în natura Sa preamărită El a fost născut; şi, în consecinţă, trebuie să fi avut un început.

Comparaţi mulţimea expresiilor „Singurul născut al Tatălui”, cu persoana, natura, şi timpul despre care am vorbit din versetele anterioare; şi dacă încă mai rămân dubii cu privire la faptul că natura Divină a Singurului Fiu născut al lui Dumnezeu are o origine, le puteţi compara cu acele versete care exclud posibilitatea ca El să fie veşnic, în sensul în care El nu are un început al zilelor, ca spre exemplu: „singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică!” 1 Timotei 6:15:16.

Acesta nu poate fi înţeles în sensul de „neposedând natură nemuritoare” sau “scutit de moarte”, numai dacă vorbeşte despre Tatăl; căci Hristos, la acea dată, era şi El nemuritor în sensul acesta; şi la fel erau şi îngerii care şi-au păstrat „statutul iniţial”; de aceea, textul acesta trebuie înţeles aşa cum de fapt l-am înţeles cu toţii, şi anume, că Tatăl este Singurul Stăpânitor; nu că nu ar mai exista şi alţii; dar El este Conducătorul Suprem. Nu pot exista doi Conducători Supremi în acelaşi timp.

Din nou, acolo unde se declară că nu există un altul Bun în afară de Dumnezeu, nu se poate înţelege că nu mai există nimeni bun într-un sens comparativ; căci Hrsitos şi îngerii sunt buni, chiar desăvârşiţi în sfera lor; dar numai Tatăl este Bun într-un mod suprem, absolut; numai El este existent prin Sine Însuşi în sens absolut; în consecinţă, oricare altă fiinţă, orcât de înălţată sau puţin înălţată ar fi, este într-un final dependentă de El pentru viaţă, pentru existenţă.

Această idee este exprimată de Însuşi Salvatorul nostru: „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa, a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine”. Ioan 5:26. Aceasta ar fi o afirmaţie ciudată din partea Unuia care deţine viaţa în natura Sa esenţială, la fel ca şi Tatăl. Pentru a exprima aceasta, ar fi trebuit să spună: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa o are şi Fiul în Sine.”

Dacă, aşa cum susţin trinitarienii, natura divină a Fiului ar avea viaţa în ea însăşi (adică să existe prin Sine Însuşi) identic şi într-un sens absolut asemenea Tatălui, de ce ar trebui să se prezinte pe Sine ca fiind dependent de Tatăl pentru viaţă? De ce să-L fi prezentat pe Tatăl ca oferindu-I un dar pe care de fapt El l-a avut din toată veşnicia?

Dacă s-ar susţine că natura Sa umană a primit viaţa de la Tatăl, aş răspunde: nu citim nicăieri aşa ceva sau dacă scrie astfel aş denunţa în continuare incorectitudinea naturii umane a Fiului lui Dumnezeu care se reprezintă pe Sine ca fiind absolut dependent de Tatăl pentru darul vieţii. Nu ar fi fost mult mai rezonabil în cazul acesta ca natura umană a lui Hristos să-şi derive viaţa şi vitalitatea din unirea Sa cu natura divină decât din unirea Sa cu Tatăl? Eu înţeleg acest pasaj în conformitate cu înţelesul natural al limbajului: „Căci după cum Tatăl are viaţa (adică existenţa) în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa (adică existenţa) în Sine Însuşi.”

Ştiu că voi fi întrebat despre declaraţia Mântuitorului nostru că „Am puterea de a-Mi da viaţa şi de a o lua înapoi”. Ioan 10.18. Citiţi ultima propoziţie din acest verset: „Această poruncă („împuternicire” – Campbell) am primit-o de la Tatăl Meu”.

Voi încheia dovada referitoare la această chestiune prin a cita încă un pasaj. Pavel spune: „Şi iarăşi, când Îl aduce pe Întâiul născut în lume, El spune: Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine.” Evrei 1:6. Deci Fiul trebuie să fi existat înainte de a-L trimite în lume. În versetul 2, Tatăl declară că a făcut lumile prin acelaşi Fiu care este aici prezentat ca fiind trimis în lume. Fiul Său trebuie să fie existat înainte de a fi creat lumile; şi trebuie să fi fost născut înainte de a fi existat; iar aceea naşterea despre care se vorbeşte aici trebuie să se refere la natura Sa divină şi, referindu-se la locul Său, El este Cel dintâi născut; de aici se înţelege că El trebuie să fie fost „Cel dintâi născut din toată zidirea”. Coloseni 1:15.

Cercetând natura originală, slava şi măreţia Domnuli şi Stăpânului nostru, privind câteva clipe la faţa Celui ce este cel mai minunat dintre zece mii şi cel mai adorabil, aruncând o privire asupra slavei cereşti pe care o avea împreună cu Tatăl înainte ca lumea să existe, admirând forma de neegalat care este imaginea Dumnezeului invizibil şi privind cu mirare şi admiraţie la acest August Personaj, cu mult mai înălţat decât îngerii şi tronurile şi domniile, principatele şi puterile, suntem pregătiţi, în măsura în care slabele noastre percepţii pot cuprinde, să apreciem dragostea uluitoare şi bunăvoinţa care L-au determinat pe adorabilul nostru Mântuitor să renunţe la toată slava şi onoarea cerului şi la toate dezmierdările prezenţei Tatălui Său.

Cu toate că întreaga comoară a Tatălui Său Îi aparţinea, El a devenit atât de sărac, încât nu avea unde să-şi plece capul, deseori pământul umed fiind singurul Său pat iar cerul albastru singurul Său acoperământ; om al durerii şi obişnuit cu necazul, luat în râs de evrei şi batjocorit de neamuri, un străin fără cămin, Şi-a trăit viaţa sub îmbrăcămintea josnică a unui servitor şi, în cele din urmă, „a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi”, şi a părăsit lumea sub josnica denumire de răufăcător. Oh! S-a mai arătat vreodată dragostea în felul acesta? S-a mai aplecat vreodată mila atât de jos?... (J.M.Stephenson, 14 noiembrie 1854, R&H, vol.6, nr.14, pag.105,106).

Voi selecţiona câteva pasaje în care Hristos este prezentat ca umilindu-Se pe Sine şi supunându-se morţii: unde aceeaşi Fiinţă care a avut slava împreună cu „Tatăl înainte ca lumea să existe” este prezentat ca murind.

Pavel, vorbind despre natura preamărită a lui Hristos, spune: „El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” Filipeni 2:6. Toţi cei care cred că El a avut o natură divină, admit că acest verset se referă la ea; cu toate acestea, cu două versete mai jos găsim că El „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Aici este declarat în mod expres că acea Fiinţă preamărită care avea chipul lui Dumnezeu s-a umilit pe Sine, în primul rând prin faptul că a devenit om; şi în al doilea rând, prin faptul că „a devenit ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce.” (J.M.Stephenson, 21 noiembrie 1854, R&H, vol.6, nr.15, pag.113).

În acest punct al cercetării suntem gata să înţelegem legătura dintre sacrificiul lui Hristos, sau ispăşirea, cu legea lui Dumnezeu. În prezentarea acestei părţi a subiectului, voi compara punctul de vedere biblic cu alte două teorii despre acest subiect, teorii îmbrăţişate de marea majoritate a creştinătăţii. Acestea sunt punctul de vedere Unitarian şi cel Trinitarian. Mulţi dintre cei mai eminenţi scriitori din şcoala Unitariană, neagă pre-existenţa Fiului lui Dumnezeu, ca fiind o persoană reală; dar susţin că a fost un om bun, chiar desăvârşit.

Voi privi cu cea mai mare admiraţie asupra generozităţii şi sacrificiului de sine a unui rege de o puritate desăvârşită, drept şi bun, şi iubit de toţi colaboratorii săi, care, pentru vieţile pierdute ale câtorva indivizi rebeli dintr-o provincie îndepărtată a regatului său, a coborât voluntar de pe tronul său şi s-a exilat pe sine în veşmântul celui mai sărăcăcios ţăran, şi-a epuizat viaţa în acte de bunătate faţă de ei, şi în final a murit de cea mai infamă şi umilitoare moarte pentru a le salva vieţile şi i-a adus înapoi în supunere faţă de tronul său. Un asemenea act lipsit de vreun interes personal şi plin de dragoste ar umple lumea de cele mai puternice cântece de laudă şi admiraţie; dar, indiferent cât de măreţ şi vrednic de laudă ar putea pe bună dreptate să pară un astfel de act, păleşte într-un mod categoric în faţa pretenţiilor legii lui Iehova care a fost abuzată şi violată.

Nu pot concepe cum ar putea viaţa unui om, indiferent cât de bun, de perfect ori de binevoitor ar fi, să achite un echivalent pentru vieţile pierdute ale milioanelor de oameni. Nu pot concepe cum ar putea moartea unui singur om bun să facă o ispăşire adecvată pentru vieţile atât de multor milioane. Dar, potrivit acestor scriitori unitarieni, noi avem numai moartea trupului unui om bun, în timp ce tot ce este nobil, plin de demnitate, de încredere şi inteligenţă, nu doar că nu moare, ci este înălţat la trepte mai înalte de fericire şi slavă.

 

                                                                                           continuare